Doar un naufragiu (II)

Plafonarea suspecţilor de persiflare m-aruncă-ntr-o stare de total dezgust. Zvârcolirea-n tenebrul încăperii seci în timpul nopţii făr’ de ninsoare a trupului meu divizat în mii de părticele pansive, mă face din disperare să arunc în vid anarhia. Închin un toast cu paharul de şampanie pentru fezabilele-mi dorinţe. Bulele lichidului de culoarea chihlimbarului îmi asediază interiorul, incendiindu-mi alveolele arse ale plămânilor blazaţi.

Curentul abhoric mă biciuieşte cu ardoare, sângele-ncepând a-şi crea deloc tardiv o potecă de-ntrebări triviale şi răspunsuri colocviale, date publicului ce-mi priveşte, gata să mă ardă, parcă, prestidigitaţiile.

În locurile şi cu aceia cu care mă simţeam bine-nainte, un intempestiv simţământ de neapartenenţă s-a strecurat perfid prin gaura cerceilor şerpuiţi de-atâta marasm. Da, marasmul m-a prăbuşit vertiginos şi impasibil la pământul nefertil, dându-mi senzaţia că expulzarea-mi ceilalţi cu ardoare mi-o doresc. Degeaba? M-agit. Trupul acum mi-e dezgolit, falit.

Încerc-mi întinde antagonicele terminaţii ale gurii, dar făr’-un aparent motiv, totu’-i subversiv.Mă simt lentoric tras în joc de solitudine, ce sardonic râde şi cercuri face, gumilastică fiind. Îmi incumbă mizantropia, aruncându-m-apatic într-o stare-ngrozitoare de plânset al existenţei cu paravan de nimfă. Vicisitudinea infatuată paşeşte inexorabil pe neaua proaspăt aşezată pe lividu-mi trup. Urmele paşilor ei mă ard îngrozitor, simt ca mă sting uşor, uşor ...

-Ne-am schimbat, stafie dragă. Un cometariu adulat acum ne-nconjoară ...