Doar un naufragiu

Stau ascuns în faţa monitorului, aşternându-mi sentimentele apatic tratate de ceilalţi. Nu-mi place, dar tot mai mult vreau. Dependenţa de virtual anxiozitatea inexorabil mi-o trezeşte, simţind-o chinuindu-mă, trezindu-mi lăuntricul monstru, găunos şi insensibil. Pierdut în ezoterice dorinţe si printre afabile cuvinte vertiginos tastate, mă sting uşor, mor. Incomensurabilele-ntrebări sosesc neîncetat, ochii mai au puţin şi ies din orbitele afumate şi tardiv reacţionează, genele-mi îngheţate de praful singurătăţii-ncearcă a m-arunca-n bazinul inexpugnabil al regretului. Rezist triumfal, dependenţa de nicotină şi gudron, de cofeină şi alcool mă transformă-ntr-o persoană şi mai rece şi distantă, calculată şi galantă, cu sângele clocotind de durere şi neputinţă, precum rotocoalele lavei muntelui cu pâlnia preaplină.
Mă folosesc perfid de firimiturile fulgilor virgini de nea, inspirându-i nesătul ca pe cocaină, folosindu-mă inebranlabil de efectul lor saporific, propulsându-mă din nou cu-aceeaşi specifică acribie-n arealul ghetoului prea rece şi acerb, împânzit de adolescentine anagramate dorinţe.

E straniu cum doar ritmul violent de 4/4 cu bass off beat şi death metal-u’ mă mai calmează. Afundat în marea de cuvinte şi cărţi deja citite, mă-ntreb de ce răspunsul întârzie a se lăsa găsit. E oare aşa greu să răspunzi redutabilei singurătaţi? Nu-mi poţi răspunde succint, austeră singurătate, dar îmi dai punga ta cu prenadez a inspira mereu. Şi mereu trag, deoarece nimic nu mai am de pierdut. Poate doar nişte vise care se vor realiza peste ani, la timpul lor. Dar eu mă grăbesc şi mă simt atras în rocambolesc. Celulele-mi dansează nebune, prăjite de jarul nestins al zenitului oniric puls bolnav, obsesiv. Acest dans al lor e cucerit de impetuozitatea amalgamului de sentimente negative-mpuşcate violent.

Stau sleit de puteri şi-ntins pe-un naufragiu personal, ducând cu greu victoria războiului de dor şi solitudine. Conştientizez rece aceasta, şi doar marginea prăpastiei mai vreau s-o văd. Mânat de cumplitele voci din mintea-mi, care deloc afabile îmi dictează-ncotro si către cine să mă-ndrept. Inadvertenţe-mi injectez, paralizând mii de ore numărate de ceasul dimineţii stricat şi desuet, inima-mi pulsând doar cu ajutorul aparatelor asaltate de rugina-nfometată. Totuşi, sângele-n şuvoaie curge, precum vinul vechi din sticla spartă. Spasmele mă posedă, spumă-mi iese pe gură, sângele prin ochii ce-au văzut prea multe irumpe. Egoismul insurect, coaste-mi rupe, buza-mi crapă cu pumnu-i de bărbat infatuat., durerea-mi stătută cu un strigăt marcat cere să fie adunată consternat. Victoria aşezată impasibil pe cocoaşă-mi stă, privind acerba bătălie şi brusc opreşte aparatele.

Puls nu mai am. Dependenţa adio-mi spune, gelozia încă lacom roade. Mucii încă-mi se preling într-un râu de ură, foc şi sânge. Monstrul din mine nemuritor e, lasă-n urmă regrete şi miros dulce de cafea şi ambiguitate, şi nasurile celor la care-ajunge acest frumos miros, îngheaţă. Acum sunt pierdut în vacarmul viermuielii şoaptelor ce strigă-ncurcat numeroase bârfe, stafie fiind ... Simt cum mă evapor. Devin mefient şi vreau să zbor. Ceilalţi, acum într-o stare saporifică de supunere-a regulilor se află. Reguli care din consuetudinea respectării ne degradează fiinţa, alunecând pe gheţuşul deloc futil al rutinei, al monstruoasei monotonii ...