Sunt pierdut.

Vertijul nu- ştiu - (de) ce-ului îmi lasă o senzaţie de greaţă şi-mi taie toată pofta de viaţă. Neînţelegerea de sine mă cuprinde-n fiece oră, mă las dus de val, sunt purtat de curenţii mării de gânduri-carnaval. Egoismul mă mănâncă de viu încet şi sigur, închis dintr-o cutie-surpriză-ntr-o altă, şi-o altă, şi-o altă prafuită valiză, protejat astfel de periculoasa viermuial-a celor de afară, a celor care se izbesc irexpugnabil de tine c-un hagemonic aer.

Flegmatic, trec mai departe şi-mi intind antenele-n cercetarea minuţioasă către neprevăzut. Calculez, analizez, compar şi găsesc sau nu un raspuns, într-un labirint de metafore inerte şi de antiteze mă rătacesc voit.
Nu-ţi cer să mă ierţi. Ar fi ca şi cum mi-aş cere scuze pentru că exist. Sunt aşa şi nu mă voi schimba.
Înot pasiv-activ în algoritmul melancoliei, impasibilitătii şi m-agăţ uşor de sfoara fricii. Sunt pierdut în acest joc vicios, dar nu vreau să ies. Căci dacă intrepid voi păşi-n afara lui, voi cădea şi voi fi nevoit, ca-ntotdeauna, să mă ridic de unul singur şi să-mi continui, la fel de singur, drumul.

Găndurile tenebroase-mi acaparează mintea, înfundandu-mă-n ilegale acţiuni în care-mi voi găsi, probabil, sfârşirea. Dulcele fum îmi e alături, acolit, dar si duşman. 250 bpm îmi ţipă-n căştile uzate, sprijinându-mi planurile şi spunându-mi că acesta nu-i sfârşitul.

Nervii şi furia reprimată se adună toate-ntr-o cocoloasă de dependenţă socială, fizică si mentală.
Similarităţle mă fac să mă retrag în cochilia-mi sidefie, să mă-ndepartez de tot ce mi-e cunoscut şi să m-afund din nou în propriu-mi scut. Ştiu că mă-ndrept vertiginos spre distrugere. Aceasta-i lumea mea, aceasta-i realitatea..