O potecă goală. O cărare cu amintiri. Nu numai eu sunt trist. Frunzele îşi plâng durerea strivite de indiferenţă. Sub fiecare e o poveste. Toamna o scrie. De ce e aşa greu să rămână acolo mereu verzi? Mda, nimeni nu le-ar mai ştii povestea dacă ar fi mereu la fel. Dar nimeni nu o ştie nici acum, când sunt pe jos. Poate că au căzut doar ca să zboare până pe pământ. E frumos să zbori, chiar şi spre moarte. Eu nu pot face asta. Îmi trimit visele să o facă. Ele pot. Îmi aduc fiecare poveste pe care vreau să o ştiu.
Azi am văzut o frunză din care mai rămăseseră doar nervurile. Am luat-o în mână. Nervurile ei îmi trasau urmele venelor. Simţeam pulsul crescând. Mâna îmi tremura. Am scapat-o şi am pierdut-o ca pe un fulg ce în mână-l pierzi când s-a topit. Îmi era frică să o ridic din nou. Vântul o purta în neştire, ca şi pe mine. O urmam, nu era nimeni pe stradă. Frunzele paşeau parcă grăbite să nu întârzie la servici sau la şcoală. Era o lume a lor. Ce prost am fost ... credeam că sunt moarte. Numai ea, frunza cu nervuri nu putea zbura. Se târa pe cimentul rece. O urmăream şi simţeam cum se zguduie pământul sub paşii ei. Pulsa. Dar era uscată. Vântul se oprise!
Frunza se oprise şi ea din fuga nebună. Zăcea singură pe o pată de pământ. M-am pus şi eu lângă ea. Eram singuri. Ea-şi plângea verdele, eu îmi plângeam non-existenţa cromatică, visam la un albastru pierdut şi vedeam doar un cer înnegurat. Nu mai simţeam frigul ce mă pătrundea. O durere palidă mă neliniştea. Ochii îi ţineam închişi. Îmi era frică să văd plumbul căzând peste mine. Aveam braţele întinse. Aşteptam ceva ... sau pe cineva. De ce nu venea? Simţeam cum pulsul îmi scădea, iar lângă mine frunza pulsa sălbatic un nimic ce mă zdruncina. Urletul ei tăcut îmi intra în vene făcându-mă şi pe mine să simt unda de speranţă. O mângâiere îmi căzu pe mână. Am deschis ochii. O frunză verde zăcea plină de viaţă în palma mea, iar lângă, frunza uscată aştepta viaţa. Se potriveau ca o pictură într-un tablou. Atunci vântul mi le-a smuls din mână. Zburau împreună spre cer. Dar ce cer! ... unde fugiseră norii? Poate au dispărut odată cu lipsa visului meu ...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu