duminică, 1 mai 2011

Povestea pantofilor descalţăţi de gânduri


Plouă şi mă afund din călcâie, mă sfâşii şi cad sub borduri.

Mă calcă pantofi de diverse mărimi. Unii-s mari şi grei

şi m-adâncesc printre râme, scultandu-mă în basorelief.

Alţii mă mângâie catifelat, subţiri şi sfioşi, mânjind

macadamuri cu iz de melancolie şi sfredelind uşor humusul

cu câte-un toc ruginit de toamnă. În tocul unei uşi stau alţii,

puţin înclinaţi, rezemându-şi corpul de om pe perete.

Aşteaptă nerăbdători să fie călcaţi de nişte degete fine,

care să le şoaptească-n şirete amor. Tălpi de copil sugrumă

juvenil bălţile de pe şosea. Pantofii-mamă le vor certa,

ca după să le usuce blăniţa interioară printre pupături şi chiote.

Trepidaţii ftizice, încălţări groase şi ursuze lunecă spre farmacii,

în nostalgii acut-primăvăratice, prelungindu-şi doar ofilirea.

O pereche merge agale, cu şiretele desfăcute navigând

în urmă ei a derivă, asemeni gândului ce-şi sapă-n amintiri

după rămăşiţe din frumoasa viaţă în patru pe care-o ducea

înainte de despărţire. Câţiva pantofi aşteaptă în staţie.

Unul călca un altul, e loc de câteva scuze şi poate-o cafea,

undeva la adăpost. Discuţii, surâsuri, buze pe ceşti.

Zahăr brun cade-n ele; pantofii se caută pe sub masă,

se găsesc şi se-alintă. Nişte tenesi turcoaz ies la plimbare

cu căşti în urechi şi fluturi în stomac. O pereche de

snikerşi străjuieşte văzduhul, albastru de ochi de femeie...

Din cer plouă vara, borduri se sfărâmă şi ies timid la lumină.

Am clepsidre prin vene, tictac-uri în inimă, tenesii strânşi

pe picior. Mă aplec, desfac şiretele... şi venele-mi explodează.

Cade, cade nisipul din clepsidră, tălpile-mi ţes sub ele plaja.

E mai. Alerg nebun spre mare, mă-nec cu guri de cer...

joi, 27 ianuarie 2011

Spasm

Cristina, plecat-ai, un dor mă apasă
Îl văd prin jaluzele pe bunicu', la coasă
Bunica-n fotoliu, vrea rana să-mi coasă
Ei nu ştiu de gheţarul din mine, de marea crevasă
Ei nu ştiu c-am dragoste printre particule de H2O îngheţate
Ei nu ştiu c-am nopţi cu vise furate şi vaze sparte şi flori nespălate
Petale pătate şi spini plini de sânge, desprinşi din globul meu ocular
Şi ţigări parfumate, dar cu miros bizar
Şi clape de pian sub pernă mea ce-mi place să cred că-i turcoaz
Am vise măreţe pe la edituri, cu tipi duri
Scriu între pereţii mei albi, fac haz de necaz
Dar dacă-i aşa de ce să-i las albi?
Caloriferele strigă: "vopseşte-i cu poeme boeme!"
Le ascult, două iniţiale, “C.F.”, trec la teme
Dar vai, ea e blondă şi fulgii zăpezii o ştiu
Era cam pe-acum şi-mi răspundea fistichiu
"Sunt fericită că trăiesc" şi-altceva nu mai ştiu
A, ba da, veneam la şcoală devreme, nu ca acum de târziu
Fugeam de ecuaţii cu ea ca să fiu
Mă-mpiedicam de lambriuri ce mă-nvaţau să mă port decent
Dar decenţa mea era-ntrun gând permanent
Transformat în păpădii pierdute în vânt de mai-iunie
Am găsit dragoste pentru tine până şi pe felia mea de pâine
Zbor pe caldarâmuri mânjite de unt
Mă-nec deşert sperând sa te-aud
La dracu, rimez iar, nu vreau control
Vorbeşte haosul din mine, un fluture bate din aripi
Şi porneşte tornada-n Canada, vreau să ţipi
Că ea vine la mine lăsând bule albe-n Atlantic
Pare ciudat, sunt -8 grade, renaşte-un gând antic
Promit să îi iau lu' bunicu' coasa din mână
Să merg să botez lumea asta păgână
Iar pe bunica s-o las să se uite pe Acasă la plasmă
Să-mi cos singur fâşiile cavităţii toracice
Da'-mi trebuie aţă s-ajung să mă cos de pământ
Cam până în Franţa, la Brest, c-apoi mă opresc
Să beau un latte macchiato, chiar de nu e specific locului
Dar ţin să specific că n-o să stau să zăbovesc
Continui să croşetez şi să mă cos de vânt
Să sar peste-o urmă morbidă de salivă
Şi cu puţin noroc dacă soarele are iniţiativă
O să ne-ntoarcem pe jos, culegând fosile marine
Că mai apoi să bem ceva la Olimpia, sub Tâmpa
Privim câte-un meci, comandăm iluzii, plătesc eu
Doar fi-mi mină-n creionu' cu care-mi scrie tâmpla
Şi rimă-n amonte mereu, mereu, mereu...

joi, 18 noiembrie 2010

Ægonie

Şterg, scriu, şterg, scriu...
Se face seară, afară pustiu...
Şi nici ce să fac nu mai ştiu...
Şi nici nu mai ştiu să mai fiu...

vineri, 30 iulie 2010

Cu iubirea mori de foame

*

- Sunt intransigent! Dar parcă totuşi am nevoie.
- Ştii rezultatul.
- Ea-mi pare altfel.
- Sau vrei să-ţi pară. Sau ai nevoie să-ţi pară altfel.
- Dacă nu rişti, nu câştigi.


**

- E târziu. Trebuie să dormi. Nu mai plânge.
- O să adorm când nebunul ăla care mi-a gravat-o în minte o să stea în faţa mea, însângerat.


***

Deja-ţi suspină sângeriu nebunul
Şi nu-i de azi, de ieri sau mai demult.
E de când soare cocoţat pe-un gard
A strâns sub şoapta-ţi străvezie tumult.

Şi-atunci speranţe revărsate-n minte,
Ţi-au umplut soarele de raze
În vremi turcoaz sub ploi mărunte
Clădite-n suflet-kamikaze.


****

Da, cu iubirea mori de foame. Şi foamea foame-ţi face. Poate în asta constă frumosul. Poate că nu e greşit să speri. Poate că, deşi mă ocoleşti, ai vrea. Îţi simt teama, deşi nu te cunosc. Şi până la urmă ce înseamnă "a cunoaşte"? E un verb care propune doar diviziuni. Uneori nu trebuie să aştepţi să clădeşti fiecare amănunt. Dacă simţi că alter ego(alterEgo)-ul te îndeamnă, fă-o. Ştii că ai control asupra lui. Doar eşti tu, de fapt. Tu, astru narcoleptic contemplând asiduu! Căci străluceşti în somnul gândurilor tale. Dar nu e timp de somn aici.

Adevărul e că "lipsa de timp" nu există de fapt. Timpul e o convenţie. Mă contrazic. Dar totuşi, nu e vorba de nisipul din clepsidră, ci de clepsidră. Aleargă strivind clepsidre, atât îţi cer. Atunci, îţi vei da seama că alergi spre mine. Încearcă să nu te gândeşti înainte de a spune "da" sau "nu". Spune ce-ţi vine, apoi fă ce ai spus. De abia apoi consultă-te cu interiorul tău. Aşa, o să îţi permiţi să mai stai la o bârfă cu sufletul. În ce ipostază relaxantă te pun.

Află că în mine urlă ceva. Sunt reţinut, căci am vecini. Nu ştiu unde să merg să transpun în decibeli ceea ce simt. Crede-mă că aş face-o în faţa casei tale, a cărei adresă nu mi-ai dezvăluit-o, din motive de siguranţă. Foarte bine ai făcut. Nu sunt în toate facultăţile mintale. Asta poate pentru că sunt încă la liceu. Aş putea alerga febril după tine, doar pentru că vreau să ştiu ce faci, cine eşti şi mai ales de ce eşti. Mă-ntreb uneori de ce ai intrat cu atâta neruşinare în gândurile mele. Alteori de ce e la modă indiferenţa. Probabil despre incertitudine la fel.

Te-aş culege din grupul tău de prieteni, cu care îţi petreci tot timpul şi te-aş pune pe-un pisc ce-nţeapă cerul pistruiat. Apoi te-aş lăsa s-o apuci hazardat spre drumul către treburile tale, care desigur nu mă includ pe mine. M-aş amuza teribil de vulnerabilitatea ta, iar apoi te-aş aduce înapoi, în aria ta de siguranţă, care desigur nu mă include pe mine, sustrăgându-mă, văzându-mi de ale mele. Oare ţi-ai linişti vâltoarea de gânduri ce te-ar face să te întrebi ce naiba a fost cu visul (coşmarul) ăsta?

Da, sunt o nălucă, pentru că asta vrei tu să fiu. Pentru că asta eşti şi tu. Nu timpul, ci ceea ce măsoară timpul mă va face să decid dacă trebuie sau nu să sar peste gardul electric ce-nconjoară pădurea cu himere şi să te scot de acolo.

Nu mi-e frică de electroşoc, căci am murit de-atâtea ori...