Fulg de nea (I)

Când văd fulgii ăştia mari ce temperează seara oraşul, survolând ambiguu printre micile pâlpâiri ale felinalelor stând de veghe la fiecare colţ de stradă, îmi vine să cred că mă pot arunca de la balconul apartamentului meu, pentru ca viscolul să mă angreneze şi pe mine în alba puzderie ce se desfăşoară zilnic, la o scară mult mai mare decât cea reală, pe nervurile ferestrelor mele, uneori garnisite în stele de gheaţă.

Cobor cu liftul, căci n-am puterea iernii. Simultan, fulgii îmi fac în ciudă. Se aruncă-n amalgamul de ghiduşii non-colore ce încarunţesc străzile oraşului. Pe aeroportul de sub tălpile mele au aterizat atâţia picuri îngheţaţi încât, greutatea mea crează la fiecare pas câte o gaură în zăpadă a cărei pereţi îmi ating capatul blugilor. Umiditatea ce o resimt la nivelul membrelor inferioare nu mă face însă, să mă opresc. Îmi place să cred că plutesc şi eu, deasupra zăpezii ce scârţâie candid.

Îmi e milă. E un capitol din iarnă care mă face să îmi fie milă. Străzile pustii ce păstrează zăpada intactă, permit doar vântului să răscolească stratul superior de nea, inocent însă, căci întinderea îmi pare încadrată într-un plan perfect. Gândurile mi se încurcă şi nu îmi pot da seama cum să trec fără ca zăpada deja aşternută să mă simtă. Printr-un gest de repulsie îmi arunc paşii spre marea albă. Alerg, abstractizându-mi mental urmele, pierdut în anxietatea de a privi înapoi …

Minutele trec, în timp ce vântul bătând din spate îmi dă senzaţia că zbor. Viscolul începe iar. Sunt în sfârşit un fulg de nea? Pe ceilalţi îi văd aşa de mari, încât pare că m-am adaptat lumii lor cuantice. Sărind din când în când peste o bordură, senzaţia se amplifică, simţindu-mă purtat de trepidaţiile ce constituie o cale neuniformă vântului. Zbor ancorat în visare …

Viscolul abate necontrolat asupra feţei mele o mulţime violentă de fulgi. Instictiv, aplec privirea, moment în care calc pe şiretul desfăcut, captând din cadere imaginea paşilor mei întipărită în urmă. O secundă a durat totul. Mi-am imaginat nesfârşitul, linia paşilor mei suspendându-mă în increat. Trupul îmi zace în genuinitatea unui fulg de nea imens, perforând tabloul aşternut pe stradă … sau cel puţin aşa cred, ridicându-mă şi privindu-mă, de această dată, înglobat întradevăr în evadarea cerului.