Fulg de nea (II)

Nu trebuie să mă mai trezesc, pentru că nu mai am nevoie de odihnă. Sunt într-o continuă locomoţie, una zbuciumată chiar. Deşi pare mai rău ca în traficul cotidian, neexistând semne de circulaţie, mă descurc. Nici nu ştiu ce să fac prima dată. Îi văd pe unii că se opresc pe crengi de copaci. Alţii se avântă orizontal tăind calea tuturor. Eu … ce să fac?

Mă las purtat de vânt. E ca un mod de odihnă, dar nu una reală, mai mult o relaxare mentală, căci mi-e frică să mă aşez precum alţii la întâmplare, fiindcă nu ştiu dacă vântul îmi mai va îngădui un zbor secund, abstrăgându-mă din inerţia albă. Planez pe lângă liniile telefonice, prin care probabil mii de voci calde îngheaţă. Aud şoapte pierdute-n veşnicie. Privesc cabluri spiralate în mii de sentimente. Ascult gânduri ostenite în interiorul lor, precum semeni de-ai mei pe îngustele părţi exterioare ale siretelor atârnate din stâlp în tulpină.

Mă apropii şovăielnic de sol, girând printre oameni. Mă amuză feţele lor îngheţate. Eu nu simt frigul. Mă plimb printre paltoane sumbre şi geci viu colorate, printre adolescenţi şi bătrâni. Surâsul gingaş al unor feţe mă face să vreau să mă topesc pe buzele lor, în timp ce părul cărunt al bătrânilor m-ar îmbrăca asortat.

Când în amănunt, când în ansamblu, trăiesc alături de oraş după propriul plac. Port ecouri prelungi şi le trântesc de pereţii blocurilor. Mă înalţ spre cer şi îmi chem fraţii să umple pervazuri cu zăpadă. Mă oglindesc în ferestre …