Povestea frunzei (II)

Acum nu-mi mai lipsea. Albastrul cerului îmi picura în suflet. Să fi fost o iluzie? În doar câteva minute începuse ploaia. O ploaie albastră. M-am întristat, dar sufletul nu. Ce e sufletul? De ce mă face să fiu prost? De ce nu e de acord cu mine? Daca l-aş prinde, l-aş strivi în pumn. Simţeam că gravitează în jurul meu. Ameţeam. Când credeam că l-am prins, fugea în altă parte. Mă învârteam precum frunzele prinse în rafale de vânt. Sufletul mă învinsese, eram epuizat şi nu mai vedeam clar. M-am prăbuşit, dar cineva m-a prins în braţe. Nu mai aveam putere să o văd. Era o fată, căci părul ei îmi mângâia obrajii roşii.

Simţeam că l-am prins însfârşit. L-am prins! Suflet prost! De ce nu putea fi normal şi trebuia să mă chinuie? Ştiam că o să îl strivesc, îl aveam în braţe. Atunci am deschis ochii. Strângeam cu dor, nu cu răutate cum credeam. Era ea. Am recunoscut-o după ochii ăia nebuni, sălbatici, ce-mi capturau mintea. I-am sfidat trăsăturile perfecte şi am zărit orizontul. Era mai frumos ca niciodată. O zi de vară captivă în octombrie. Ochii ei erau mai albaştii ca cerul, iar părul ei se potrivea ca într-un tablou cu rame aurii în razele soarelui. Ea era vara mea. Am plecat pe cărarea pustie îmbrăţişaţi. Nu vorbeam, nu vroiam să deranjăm frunzele care-şi trăiau poveştile pline de dragoste.