Povestea frunzei (III)

Pe strada ei e toamnă ...

Rece în toamnă, dar cald, sunt aproape. Bordura de peste drum e amfiteatrul perfect pentru spectacolul tăcerii din geamul ei. E rece, dar nu vreau să plec. Oricum nu o să adorm şi nu vreau să mă uit pe tavan. Dacă stau în casă mă limitez. Pe tavan nu am stele. Privesc spre cer şi nu pot concepe cum întunericul nu presupune nimic. E absenţa luminii. Sunt fascinat de geometria ce-mi compune imaginea.

Camera ei pare o stea, de aici, de pe bordură, cu micile pâlpâiri reflecatate în geam, smulse probabil din acţiunea unui film, căci de când toamna mi-a luat-o nu ştiu ce mai face. Cred că am să mă mut aici. Poate aşa o să mai aflu câte ceva. E linişte şi îmi place. Acum, maşinile şi oamenii nu mai au curaj să întrerupă sublimul nopţii. Roţile nu se mai învârt, iar motoarele nu mai sunt turate. Doar luna aleargă stelele pe cer şi nu mă deranjează, căci îmi desenează noaptea. Stelele mai îndrăznete se aşează uneori sub lună, dând impresia că ai putea trage oricând de fir să o stingi. Visez prea departe. Oricum felinarul din colţ maschează totul. Are farmecul lui. Ştie orice poveste. Le ştie şi pe acelea din nopţi târzii în care jucăm amândoi. Păcat că ea şi-a rupt contractul cu filmul nopţii. Am rămas unicul personaj. Cred că o să renunţ şi eu. E trecut de miezul nopţii ...

M-am ridicat de pe betonul rece. Un pas a trebuit însă, ca toamna să mă simtă. Şi-a aruncat o frunză al cărui zbor prin aerul rece m-a făcut să o aud. M-am întors şi am observat un loc restrâns în care erau frunzele galbene ale toamnei şi mi-am dat seama că a fost adăugată şi ziua ce abia trecuse, ca fiind încă una în care nu am văzut-o, alături de celelalte frunze ce zăceau deja. Nu aveam expresie. Într-un final m-am îndreptat spre vara de pe strada mea, ştiind că pe strada ei e toamna ...