Totul în nimic; viceversa

(conluzii după terminarea romanului lui Andrei Ruse, "Soni"; ca ş-aşa am cam stagnat în ultima vreme cu scrisul)

De ce stau aici, acum şi scriu asta? De ce toate sunt aşa cum sunt? Şi încă multe “de ce”-uri. Planuri pe termen lung. Planuri pe termen scurt. Planuri pe termen mediu. Planuri pe termen semi-lung. Pula. Mâine poate mori. Şi ce e aia moarte? Cum dracu se poate ca dintr-o dată să nu te mai mişti? De fapt ce să îti mişti. Eşti doar o materie biodegradabilă. Cred că nici nu existăm cu adevărat. E totul în imaginaţia unei minţi demonice, singura existenţă în universul ăsta (să îl denumesc aşa, daca tot s-au inventat nişte sunete care să poată exprima fiecare căcat care ni se pare că există) care şi-a clonat alter ego-uri să nu se mai plictisească. Le-a redat chiar capacităţile de a gândi, de a simţi, de a se frământa, de a se fute şi multe altele, lucruri inutile care reunesc aceste ramificaţii ale minţii demonice într-o singură idee: TOŢI MURIM. Ne naştem cu boala asta, moartea. Suntem conştienţi de ea. Uneori uităm că există, şi vreo tragedie ne trezeşte brusc. Ori ca baba de la 2 tocmai a fost victima unui infarct, ori că altu` îşi dă drumu` din copac cu o funie de gât, tot moarte e. Mă intrigă faptul inevitabilului. Poate că m-aş integra perfect în societate şi aş fi în vârful ierarhiei, un om la cravată, cu un ceas la mână care să mă ajute să îmi secţionez timpul la minut, să fiu punctual, să am un job de milioane şi satisfacţia să îmi ridice buzele într-un colţ sub forma unui surâs bine conturat la fiecare salariu care mi-ar umple portofelul, dar o undă de suspiciune se regăseşte mereu în gândurile mele. Dacă aş ştii că mâine mor, aş mai merge oare la job-ul meu care până atunci mi-a oferit tot ce aveam nevoie, în ultima mea zi de viaţă? Şi când spun viaţă, mă refer la trăit. A trai, da! Conjugă-l dacă vrei.

Atât poţi face, căci a realiza acest lucru practic nu ştiu câţi pot. Probabil că în ziua aia aş veni la tine să îţi spun cât te iubesc şi să urlu în faţa scării tale să afle toată lumea cât de proastă eşti că nu ai văzut asta, să îţi spun că te vreau mai mult ca pe orice şi apoi să te înjur de toţi dracii, fără regrete (pentru că oricum până să fi aflat ăia de pe scara ta cine e nebunu` care te-a făcut de râs, eu aş fi murit deja). Ma întreb dacă tu, asta de care am zis acum, chiar exişti. Adică ce rost ar avea să fac asta în faţa unora ca A. sau D... (a se interpreta x sau y). De fapt are ceva rost pe lumea asta? Are rost iubirea? Ştiu sigur că nu. Are rost să mergi mâine la şcoală? Îti place să-ţi auzi colegii repetând ca nişte roboţi continuarea ecuaţiei de pe tablă, satisfăcuţi? Găsesc un sens vieţii atunci când fac ce îmi place. Nu văd cum şi de ce “în viaţă, trebuie să mai faci şi lucruri care nu îţi plac”. Asta e replica cea mai întâlnită. Aparţine oamenilor deştepţi, care au ajuns ceva şi care îşi permit să îţi zică asta, pentru că se consideră realizaţi muncind 12 ore pe zi, înjurând în gând din 2 în 2 minute, strângând grămezi de bani şi apoi trezindu-se că le-a trecut viaţa. Banii, cele mai fine hârtii igienice. Toţi se şterg la cur cu bani. Sunt indispensabili. Prietenii te abordează în funcţie de sumă. Aş vrea ca multe lucruri din societatea asta să dispară, dar cred că ar dispărea şi societatea, dacă aş putea fi pentru o secundă mintea aia demonică ... […]

Am recitit ce am scris mai sus. Când vorbesc despre mine, când despre tine, când despre noi. E haotic, dar organizat. Etapizat, suntem clasificaţi. Integraţi în mai multe grupuri. Avem mai multe existenţe într-una singură. Aş putea zice că suntem supranaturali cu toţii, la cât de siropoasă ne e existenţa. M-am pierdut în idei. Am făcut din mintea mea o curvă de care să profitaţi toţi şi apoi sa nu ştiţi nimic, exact ca în cazul clasic, plecaţi dar nu ştiţi cum o cheamă. Nu aţi rămas cu nimic, ştiu. Poate că v-aţi gândit puţin la moarte, la cum o să fie şi la viaţa voastră plictisitoare din prezent. Mai mult nu aţi înţeles. Nici nu trebuie. Nu am scris asta pentru voi, jeguri ce vă lăsaţi futute de societate, ca să puteţi fute şi voi mai departe în societate. Asta e monologul meu. E momentul dinaintea miezului nopţii când alter ego-ul meu explodează neînţelegând multe lucruri cum ar fi limitele, timpul sau viaţa. Nici moartea nu îi e mai clară. Zâmbesc încruntat. Am firicelele mele ce se desprind din minte. Precum himera care ne-a creat sunt şi eu o nălucă …