Ultimul post

Nu, nu am murit. E criza, deci nu am diacritice. Imi salut cititorii, chiar daca nu mai exista. Deoarece in ultima vreme nu s-a mai prea ivit ocazia de a scrie, am decis sa nu mai pun accent pe acest lucru. Intr-o tara in care situatia economica mistuie orice urma de arta, fie ea si literara, am hotarat sa ii las pe altii sa continue pe acest plan. Prea putina lume intelege ceea ce eu am facut. Majoritatea scrierilor mele au fost influetate de viata reala, iar cum in ultima vreme, nimic nu m-a mai afectat pe planul ce imi aprinde activitatea literara, voi pune punct unei perioade din viata mea in care am visat printre randuri, inutil.

Diverse scenarii mi-au facut viata mai colorata: dizgratia cu care anumite persoane mi-au intors spatele, sau euforia cu care altele, desi nefiind tinte ale lucrarilor mele, m-au sustinut. Mai departe vreau sa prezint, lucruri poate deja stiute, persoanele catre care mi-am indreptat atentia, mai mult sau mai putin, in ceea ce am scris si sa remarc cu parere de rau degradarea unora dintre ele. Nu le voi caracteriza in ordinea cronologica a aparitiei lor, ci in ordinea postarii pe blog.

...............................................................................................................

Si uite asa vad si eu ca activitatea mea e chiar neinsemnata. Mai am si alte resturi nepostate. Asadar alerg inainte si poate astept o minune s-aduca inapoi vise pierdute-ntre sute de foi. Succes Daianei si lui Horia, care inca nu s-au lasat oficial de meserie. :)) Numa` bine!

P.S.: Am un as in maneca! (pentru ca totul e aiurea)

Poveste înainte de culcare

Sunt atât de obosit încât ... încât am un atuu: gândesc aiurea.

"Te invit pe autostrada viselor mele, acolo unde scurt-metraje nu există, iar timpul stă pliat între cer şi asfalt. Încins, cu motorul stins, navighez pe banda cu bomboane colorate. Descălţă-te, lasă-mă să-ţi sărut gleznele şi accelerează. În felul acesta timpul ce evadează prin micile exfolieri ale cerului nu ne va prinde ... probabil niciodată."

Mi-e somn. Ghilimelele mă-sii. Noapte bună.

Trei minute

 

Calcaneul meu atinge sfera vidată a sentimentelor ei. Transparența prinde culoare. Ringul rectangular se sparge în contururi oarbe. Pășesc pe nori. Limita n-o cunosc. Aici, sunt eu. Aici, și ea, părând că silueta-i e sculptată-n forma unui androgin sedat celest de neajunsurile-i terestre. Părtașă la incest, căci soarele face dragoste cu luna pictându-i placid profilul feței. Pe pielea ei, cerul și stelele se iubesc...


Două minute. Tremur, alunecând pe norul ăsta. Dans sublim. Atingerea animă perfecțiunea. Respir greu, cu înghițituri mari de aer. Corpul își desfășoară haotic procesele. Dragostea e mereu inoportună trupului. O singură parte se bucură de ea, buzele. Simbioză...

Un minut. Inima mea se transformă într-un orologiu. Secundele mă izbesc neurotic în piept. Îmi controlez pașii. Închid ochii. Miros abanosul din părul ei. Timpul se-nfige în mine. Mă fluidizez, rănit de cioburile clepsidrei din corpul meu. Printr-o mișcare repulsivă, acul ce indică minutele mă face să cunosc limitele. Acordurile mor subit. Am căzut ...

Altfel sau la fel.

Revii la jocurile infantile, pierzându-te-n acele priviri acviline ... Continui s-admiri, dar ştii că nu-ţi face niciun bine. 

Şti că-i greşit, dar continui. Şi continui a face aceleaşi greşeli la nesfârşit. Pentru că vrei. În dorinţă te ascunzi şi sentimentele le confunzi. Nu ştii ce se-ntâmplă de fapt, dar îţi continui perversul joculeţ şi râzi de monstruleţ..
Sunt singur acum. Mi-am pierdut preţiosul vademecum. Înecat în deasa confuzie, stau şi mă leg de-aceeaşi aluzie. Vreau mereu mai mult, golul nu se umple niciodată, şi nici nu ştiu unde e fisura de fapt situată. Prin această inebranlabiă fisură mi-am pierdut şi celălalt eu. Acum mă simt în plus mereu. Nu mai aud voci, nu mai am nici vedenii, văd altfel oamenii. Îi sperii pe cei din jur chiar şi când n-am nimic la bord şi cad tot timpul în dezacord..

În aberaţii mă pierd uşor, fiind purtat de litere-n vidul tenebrului. Orele dimineţii-ţi strigă să te duci în patul tare şi singur, nu te vor. Nu te vor, deoarece prea mult stai şi cugeţi asupra lucrurilor ce te depaşesc sau care n-ar trebui să te preocupe. Dormi prea puţin, n-ai timp pierzi vremea.

Revii la jocurile infantile, pierzându-te-n acele priviri acviline ... Continui s-admiri, dar ştii că nu-ţi face niciun bine. 

Îţi place noaptea. Îţi place deoarece atunci n-ai niciun fel de barieră-naintea-ţi, mintea limpede aparent îţi e, poţi citi-n mare linişte, nu te stresează nimeni. Noaptea se trezeşte alter-ego-ul pervers, şmecher şi extravertit. Noaptea ţi-a arătat căi nebănuite, te-a făcut să te regăseşti, ţi-a redat încredrea-n tine, te-a făcut să vezi lucrurile mai limpede. Te-a-nvăţat să nu te-ataşezi de oameni, căci nu merită. Dar ai greşit ... ai simţit-o pe pielea ta de prea multe ori. Încredere să n-ai în nimeni. Muzica nu te-acuză de erezie. Nimeni n-o face, nimeni nu te-aude.

Îţi umpli sufletul cu deşarte speranţe, doar pentru a putea zâmbi. Când oamenii se deplasează-n slow motion în mintea-ţi, le poţi vedea sufletele măcinate de ură, de dor, de dorinţă. Le poţi citi sufletul. Trebuie doar să te concentrezi asupră-le. Liniile feţelor lor devin austere şi lipsite de orice sclipire. Nici machiajul nu-i mai ascunde de păcate. Ele se ivesc la suprafaţă dis-de-dimineaţă, surâzând sardonic. Mefient se uită ochii lor la tine dacă miros ceva neobişnuit în holbarea ta. Trebuie să te fereşti, căci omul, pentru a se salva, nu se dă-n lături de la nimic.
Cu mâinile mânjite de sânge dau noroc cu tine, îşi suflă nasul, se ţin de bară-n autobuz.

Revii la jocurile infantile, pierzându-te-n acele priviri acviline.. Continui s-admiri, dar ştii că nu-ţi face niciun bine.